Domnul General, cum s-au obisnuit toti sa-i spuna, este aproape singurul din generatia sa, care isi traieste prezentul in deplinatate: publica articole, scrie carti, participa la emisiuni, ceremonii si isi doreste oricand sa zboare. Ne-a povestit, cand a aparut intr-o sambata la noi la aerodrom, despre cele 2 iubiri ale sale in materie de pilotaj: Messerschmitt si Yak11, restul povesti despre viata sa, continuandu-se duminica, in frumoasa casa din Gradistea.
Duminica…. am intrat in universul domnului general pasind pe sub bolta verde ce cuprinde terasa si imbraca mai departe gardul pana in strada. Este o oaza de verdeata salbatica ce contrasteaza cu ceea ce este in jur. Podeaua din lemn, mobilierul, biblioteca masiva, tablourile, ferestrele pictate, obiectele vechi aglomerate pe rafturi si mai ales parfumul vechi al casei opresc timpul in loc si-l deruleaza incet inapoi.
Doamna Theodoru ne-a intampinat cu politetea desprinsa din carti si, parca pentru a porni orologiul antiorar, ne-a spus: Ati intrat in casa unui scriitor ! Prezentarile s-au facut in salonul de lectura si s-au incheiat in momentul in care doamna Theodoru s-a ridicat si ne-a anuntat ca la sfarsitul vizitei ne asteapta in salonul de servit masa cu o inghetata.
Biroul de lucru al domnului general se afla la etaj, in capatul unui culoar facut din mormane de carti. Un birou cu jilt de lemn imbracat cu o patura taraneasca de lana. Nu departe de acest colt al incaperii este un pat mare taranesc. Acolo, frumos impachetate, stau 4 ii pe care le poarte si acum domnul general cu mandrie. Peretii camerei de lucru sunt impanziti cu icoane pe sticla, icoane ardelenesti purtand accentele picturii copte. O camaruta mica slujeste pe post de depozit de amintiri: machete de avioane, insigne, decoratii, fotografii, jucariile copiilor si nepotilor, cufere, sabii… nu ai loc sa faci mai mult de un pas, insa imaginatia face inzecit mai multi pasi. Am regasit in acea incapere intrega colectie “Deux Mondes”. Mi-a fost teama sa ating paginile, dar nu m-am putut abtine, pentru ca nu am vazut pana atunci cum arata de fapt acest jurnal de notorietate pentru secolele 18-19. M-am pierdut pentru o ora in lumea cartilor de la etaj si, spre rusinea mea, am descoperit colectii de critici literare recente despre care nu aveam habar.
Insa domnul general nu dorea sa vorbeasca despre scris, domnul general si-a rezervat ziua de duminica sa vorbeasca despre aviatie sau, mai bine spus, despre ceea ce ii tine sufletul tanar. Pentru domnul general, Marian este imaginea tineretii lui… si nu numai pentru el… Am coborat si am ajuns in salonul de servit masa unde doamna Theodoru ne astepta cu dulceata de cirese si apa rece. Domnul general are locul sau la acea masa si ne-au fost indicate locurile noastre. Aviatie si iar aviatie, amintiri si prezent, oameni disparuti … Doamna Theodoru statea tacticoasa pe un jilt la fereastra si, din cand in cand, aprindea cate o tigara pe care o fuma cu multa gratie, ceva ce rar vezi la contemporanele noastre. Discutiile din salonul de jos imi vor ramane o amintire frumoasa, pentru ca nu am mai auzit pana atunci vorbindu-se cu atata respect despre aviatie si despre piloti. Totul este mult prea diferit de prezentul pe care il traim. Era impresionant sa vezi cum fiecare intrebare care ii era adresata domnului Marian era plina de un respect ce poate parea exagerat pentru timpurile noastre. Eh, in acea casa, cu acei oameni, nu capata acea poleiala fara valoare.
Doamna Theodoru este doctor in stiinte lingvistice si a fost profesoara de limba romana. As spune, un adevarat sprijin pentru scriitorul Radu Theodoru.
Exista o alta lume in acea casa, un univers uitat sau poate necunoscut pentru multi.
Voi continua cand voi mai avea timp de scris….
Nu pot sa descriu in cuvinte momentul in care Ionel a venit si a zis: Gata, am dat de apa ! E un fel de bucurie speciala pe care am mai simtit-o atunci cand am dormit prima noapte in casuta de la aerodrom, cand am inaugurat pista si cand am semnat hartiile pentru teren.
Revenit dupa o pauza de 3 ani, Marian a demonstrat sambata ca talentul nu moare niciodata. Am avut emotii pe care nici unul dintre noi, prietenii lui, nu le-a aratat, pentru ca stiam ca se adauga la tensiunea pe care deja o resimtea, tensiune care insemna “VREAU SA CASTIG !”.