Ma gandesc de cateva zile sa scriu despre farmecul pe care il are acest locsor numit Comana, cand cristalele de gheata impodobesc ferestrele, pamantul, iarba si cafeaua ramasa intr-o cana uitata pe masa de lemn proaspat lacuita in aceasta toamna.

Termometrul arata pe la orele 3-4  AM -9 grade si totul sta in nemiscare, cu exceptia lui Labus, singurul care agita spiritele noptii. Stau adesea, inainte sa adorm, cu nasul lipit de fereastra ca atunci cand eram copil, privind stelele pe cerul clar si zambesc. In casuta pe care am construit-o la aerodrom impreuna cu Marian e caldura cu parfum de lemne arse, amestecat cu parfum de mere si mandarine. Afara e parfum de brad, de lemne arse si de iarna.

Dimineata simt cum aerul curat si rece imi da energie si iar zambesc fara sa ma gandesc la ceva anume, ci doar traind frumosul. Imi place sa simt putin gerul iernii, asa ca ies in tricou la o joaca de dimineata cu Labus.

Acoperisurile caselor sunt inghetate si lucesc in lumina . A propos de lucit,  noaptea trecuta as fi putut sa fac cea mai tare poza. Mai aveam 150 m pana la aerodrom si la un moment dat in nopate au inceput sa straluceasca foarte multi ochi deodata, mai sus, mai jos….multi, multi ! Am franat putin speriata… o intreaga turma de oi se holba la farurile masinii de pe marginea soselei Creepy !

Seara, drumul din Bucuresti pana la Comana este cel mai relaxant lucru, pentru ca de-abea astept sa ajung, sa beau un ceai, sa povestesc cu Marian si sa citesc cate ceva…dupa care sa-mi lipesc nasul de geam si sa ma uit la stele, zambind.

Irina